TOATE

Denumiri populare: țintaulă, fierea pământului, iarba frigurilor, potroacă, țintaură, cintoaie, frigor, frigurică, ghințură, ghințurea, potrocea, potrocuță, scăunel, scânteiuță, taulă, buruiană-de-friguri, cocoșei-de-grădină, crucea-pământului, floare-de-friguri, fumărică-bășicoasă, iarbă-de-curcă, iarbă-de-friguri, săfindei-de-câmp.

Descriere:

Țintaura este o plată anuală sau bianuală, care face parte din ordinul Gentianales, familia Gentianaceae. Rădăcina plantei este subțire, fusiformă, puțin ramificată. Tulpinile au 10-40 cm înălțime, sunt subțiri, cu patru coaste neacoperite de peri, ramificațiile apar numai în partea superioară. Frunzele sunt alterne, alungite, ovale și au margini intacte. Inflorescențele formează o umbrelă falsă, florile de culoare roz apar în lunile iulie-august. Fructele sunt achene cilindrice de aproximativ 20 mm. Semințele sunt mici, de culoare maro, cu colțuri dispuse aleatoriu.

Țintaura este o plantă nativă în Europa, Asia de Vest și Africa de Nord. În țara noastră crește în special  în zonele despădurite, în tufărișul de la marginea pădurilor, pe pajiști umede.

Conform unei legende din Grecia antică, rănile centaurului Chiron s-au vindecat datorită ţintaurii, explicând astfel originea denumirii științifice al speciei. Țintaura este o plantă medicinală care a fost deja cunoscută şi utilizată în Antichitate și în Evul Mediu.

Culegerea:

Se culeg tulpinile aeriene, atunci când planta are o culoare verde deschisă, iar florile sunt de culoare roz sau roșii, această perioadă fiind în general  între iunie şi august. Plantele culese se lasă la uscat, întinse într-un strat subțire, la umbră, într-un loc uscat. Când întoarceți plantele pe cealaltă parte, aveți grijă ca frunzele să nu se sfărâme.

Substanțe active:

Principalele substanțe active sunt glicozidele secoiridoide, care oferă plantei gustul amar caracteristic. De asemenea, planta conține și flavonoide, acid oleanolic, acid nicotinic, genţiană și o cantitate mică de alcaloizi.

Utilizare:

Țintaura se folosește individual sau în amestecuri de ceai pentru creșterea poftei de mâncare, stimularea digestiei și ca colagog. Ceaiul este recomandat și împotriva balonării. Este utilizată frecvent pentru tratarea problemelor hepatice sau pentru purificarea sângelui. În medicina populară se folosește pentru scăderea febrei, în curele de deparazitare și împotriva epuizării nervoase. În tratamentele homeopatice, plantele proaspete se folosesc pentru atenuarea durerilor de stomac. Se folosește și pentru fabricarea biterurilor sau băuturilor spirtoase utilizate pentru creșterea poftei de mâncare. Nu se recomandă pacienților care suferă de ulcer gastric.

Ceai: se toarnă o cană de apă clocotindă peste o linguriță de plante uscate zdrobite, se lasă timp de 15 minute după care se filtrează. Un alt mod de preparare este de a turna 3 dl de apă rece peste 1 linguriță de țintaură, și de a lăsa amestecul să stea pentru 8-10 ore, după care se încălzește, dar nu se fierbe. Se recomandă să consumați amestecul îndulcit cu miere. Pentru creșterea poftei de mâncare, ceaiul se consumă cu 30 de minute înaintea meselor principale, în cazul problemelor digestive se consumă după mese.

Descriere

Iarba șarpelui face parte din familia Boraginaceae. Este o specie de plantă nativă în regiunea eurasiatică, comună și pe teritoriul țării noastre. Crește de obicei pe pășuni, pe marginea drumurilor în asociație cu alţi buruieni, în zonele de paragină și pe terenuri stâncoase, preferând zonele moderat uscate. Este o plantă bienală. Din rădăcină se dezvoltă de obicei mai multe tulpini drepte, pe care apar florile mai ales în cursul celui de-al doilea an. Tulpinile pot crește la o înălțime de până la 1 m, sunt puțin ramificate, au frunze înguste, acoperite cu păr scurt ca și restul tulpinii. Planta se înflorește din mai până în octombrie. Florile prezintă simetrie zigomorfă, inflorescențele sunt complexe, cilindrice, paniculate, formate din cime simple. Corola albastră are 1-2 cm înălțime. Nu există solzi pe gâtul corolei (acest lucru este comun la membrii familiei Boraginaceae), iar staminele se înalță din corolă, având lungimi inegale. Fructul compus este format din patru părți.

Culegerea

Se culege vârful tulpinii, de cel mult 40 de cm, la începutul înfloririi plantei. După uscare, din patru kilograme de plante proaspete se obţine aproximativ un kilogram de plante uscate.

Substanțe active

Pe lângă alantoină, o substanță frecvent întâlnită la membrii familiei Boraginaceae, planta conține alcaloizi, compuși de pirolizidină și taninuri.

Utilizare

În medicina populară, decoctul din iarba șarpelui se folosește pentru tratarea diareei și enteritei. Efectele antibacteriene au fost deja dovedite prin mai multe experimente. Alcaloizii au posibile efecte hepatotoxice, de aceea planta se folosește numai sub forma unor extracte apoase. Alcaloizii ca pirolizidina nu sunt solubile în apă, dar sunt solubile în alcool. Se folosește și ca ingredient în amestecurile de ceaiuri.

Origini, descriere științifică:

Este o plantă erbacee, perenă, răspândită în întreaga emisferă nordică, în Europa, Asia, Orientul Mijlociu, America de Nord și Asia. Tulpina poate atinge înălțimea de 40 cm, crește prin lunci umede și nisipoase, pe pământ argilos, pe marginea râurilor, prin locuri umbroase, unde își poate dezvolta mugurii. Rizomii pot ajunge chiar și la adâncimi de 6 metri, astfel fiind aproape imposibile de eradicat. Din acest rizom se dezvoltă două tipuri de tulpini aeriene: tulpinile fertile care apar primăvara, au 10-25 cm înălțime, de culoare brună, de forma unui pin, apărând deja în luna martie. Imediat ce își împrăștie sporii, aceasta dispare, și este înlocuită de o tulpină sterilă, care apare la începutul verii, este de culoare verde-deschisă, ramificată, subțire, înaltă de 20-40 cm.

Denumiri populare: peria ursului, perie ursească, deoarece, datorită conținutului lui de acid silicic este potrivit pentru spălarea obiectelor de metale prețioase, veselă și tacâmuri.

Ingrediente active:

Conține siliciu, mangan, calciu, fier, esteri ai acidului cafeic, saponine, taninuri, alcaloizi, fitosteroli și glicozide. Enzima pe care o conține, denumită tiaminaza, descompune vitamina B1 (tiamina) care este necesară pentru funcționarea adecvată a celulelor vasculare și nervoase, astfel nu este recomandată utilizarea îndelungată a preparatelor din coada calului.

Legende:
Coada calului este cunoscută din cele mai vechi timpuri. Este una dintre cele mai vechi plante ale istoriei Pământului: rămășițele ei au fost descoperite în urma analizelor unor derivați petrolieri vechi de 350 milioane de ani.

Conform unor mituri, această plantă este cunoscută ca una dintre principalele componente ale leacului fertilității. Femeia care își dorește un copil, pentru sporirea fertilității, trebuie să doarmă pe o pernă umplută cu această plantă.

Recoltare:
Se recoltează tulpinile aeriene sterile în timpul verii, din luna iulie până în septembrie. Coada-calului poate fi confundată cu o plantă otrăvitoare asemănătoare. Trebuie evitată planta toxică barba ursului (Equisetum palustre), care crește în mlaștini, diferența cea mai mare fiind că aceasta este de talie mai mare, este mătăsoasă la atingere și tulpina are cinci muchii, nu patru, iar ramificațiile sunt goale în interior.

Efecte benefice:

În primul rând are proprietăți remarcabile în tratamentul afecțiunilor renale, și este cel mai cunoscut diuretic natural. Este utilizată pentru tratarea pietrelor la rinichi, infecțiilor urinare.

Datorită conținutului său în siliciu și minerale, este un foarte bun tonifiant. Preparatele de coada calului se folosesc la întărirea oaselor și unghiilor. În caz de osteoporoză este indicată consumul acestei plante sub formă de pulbere. Este indicată în caz de sângerări nazale, hemoragie pulmonară, sângerări menstruale abundente. Curăță organismul de toxine, dizolvă grăsimile, astfel ajută și la pierderea în greutate. Este recomandat și în afecțiuni pulmonare, în caz de gută și reumatism, și în prevenirea cariilor dentare.

Utilizare

Ceai medicinal:

Ceaiul se prepară prin fierbere timp de 2-3 minute a unei linguri rase de plantă uscată în 250 ml apă.

În caz de afecțiuni ale rinichilor, înlăturarea nisipului, inflamații ale tractului urinar se recomandă consumul a 3 cești de ceai pe zi, înainte de mese. Nu prelungiți o cură de coada calului mai mult de 6 săptămâni, după care se ține o pauză de 6 săptămâni, apoi poate fi reluat din nou consumul acestui ceai.

În caz de afecțiuni hepatice și biliare se recomandă consumul în ceai ca amestec cu alte plante, ca o ¼ parte componentă. În caz de sângerări, gută, reumatism se bea 1-2 căni pe zi.

Pulberea de coada calului:

Se obține prin măcinarea plantei uscate. Se administrează de 2-3 ori pe zi câte o linguriță, fiind bine tolerată de organism în tratamente de câte 3 săptămâni și eficientă în consolidarea oaselor, părului și dinților. Poate fi adăugat în supă sau salate. Pulberea este, de asemenea, adecvată și la spălarea dinților. Pulberea se aplică pe periuța de dinți umezită, după care se periază dinții. Întărește gingiile și reduce sângerarea gingiilor.

Utilizare în produse cosmetice:

Tulpina sterilă de coada calului este utilizată și în industria cosmetică, datorită efectului său relaxant, calmant, regenerant, purifiant. Datorită conținutului său în acid silicic, preparatele pe bază de coada calului au proprietăți abrazive, înmoaie pielea, sunt regenerante, iar datorită flavonoidelor accelerează procesul de recuperare a oricărui tip de piele.