Portfolios – Pagina 5 – Natural Herbs

MOLIDUL (Picea abies)

Natural Herbs 2016-04-12

Descriere

Molidul (Picea abies) este o specie de arbori coniferi care face parte din familia Pinaceae, și subfamilia Abietoideae.

Frunzele, acele de molid sunt persistente, în general în 4 muchii. Solzii subțiri ai conurilor nu cad niciodată. Acele de molid sunt așezate spiralat, de jur împrejurul lujerului. Tampoanele de frunze rămase după căderea acelor fac ramura molidului aspră la atingere (ramurile altor specii sunt de obicei netede).

Conurile care atârnă, cad, de regulă, după 2 ani. Molidul se recunoaște după forma conic-piramidală a coroanei sale. Are o înrădăcinare superficială, iar scoarța sa subțire este acoperită de solzi.

Speciile de conifere veșnic verzi sunt utilizate de mii de ani. Frunzele veșnic verzi ale acestora simbolizează permanența, vitalitatea, energia inepuizabilă. Vechii greci, romanii, popoarele medievale cunoșteau și foloseau mugurii, conurile, semințele, rășina și uleiurile esențiale ale diferitelor conifere.

Substanțe active

Majoritatea componentelor uleiului volatil de molid fac parte din categoria hidrocarburilor monoterpenice și esteri ai acizilor carbonici ai acestora. Rășina de molid este alcătuită din lignani și alte substanțe cu efect puternic antioxidant.

Recoltare

Recoltarea mugurilor de molid, a conurilor și a cetinii pentru sirop se face primăvara.

Efecte terapeutice

Întărește sistemul imunitar, stimulează pofta de mâncare.
În trecut s-a considerat întăritor de plămân, se folosește în tratarea afecțiunilor respiratorii, calmează tusea, este un bun expectorant, ameliorează tusea uscată.
Are efect antiinflamator, antiseptic, se folosește la dureri de gât, dar ameliorează și simptomele artritei, de gută și durerile musculare.
Are efect sedativ.
Rășina are efect de vindecare a rănilor.

Utilizare

Din mugurii proaspeți de primăvară se prepară siropul întăritor al sistemului imunitar și contra tusei. Aceasta se prepară cu sau fără fierbere. Mugurii trebuie stratificați într-o sticlă mare: prin alterarea unui strat de muguri, unui strat de zahăr și lăsat la macerat, la soare, timp de o lună sau două, apoi pusă în cămară. Iarna poate fi utilizat în continuu, mugurii opăriți în ceai medicinal cu alte plante, fiind foarte gustos, și, dat fiind, că mugurii sunt cruzi, efectul lor este mult mai benefic.

Mugurii pot fi macerați și în miere, fiind foarte gustos și benefic. Mierea macerată împreună cu muguri este mai diluată, mai acră, și stă foarte bine peste iarnă. Mugurii scoși din miere se folosesc la prepararea de plante medicinale.

Prepararea mierii cu muguri de brad: Ameliorează rapid simptomele durerilor de gât, ale tusei spasmodice. Se prepară primăvara din mugurii proaspeți, pentru a avea destul timp pentru macerare până la iarnă. După apariția mugurilor proaspeți se așteaptă să se dezvolte puțin, dar să nu se întărească, să devină lemnos. Mugurii de molid culeși se spală bine, se lasă să se scurgă foarte bine pe șervete din hârtie și se așază într-un borcan, peste care se toarnă 1 kg de miere și se lasă, la soare, timp de 1-2 luni. Soarele selectează în mod natural substanțele active benefice și uleiurile volatile din muguri. Mierea se toarnă apoi printr-o sită într-o altă sticlă. Peste părțile rămase în sită se poate turna ceai fierbinte, astfel nici mierea nefiind irosită. Mierea astfel preparată și efectele benefice ale acesteia vor fi și mai valoroase pe timpul iernii și în caz de dureri de gât.

Siropul din conuri de brad este la fel de valoros, cu substanțe active benefice.

Uleiul esențial de molid este antiseptic, întăritor și cu efect răcoritor. Masajul cu ulei de molid este foarte bun împotriva oboselii și a mahmurelii.

În trecut, infuziile cu cetină, muguri, semințe adăugate în apa de baie se foloseau în tratarea artritei, durerilor musculare, slăbiciunilor musculare, gutei și, de asemenea, iarna a fost utilizată în caz de răceli, având efect sudorific.

Se pregăteau băi calde de picioare contra transpirației picioarelor.

Se făcea gargară cu ceai în caz de amigdalită.

Se făceau inhalații cu decoct pentru tratarea bolilor respiratorii și pulmonare, precum și în caz de sinuzită.

Rășina este considerată cel mai bun agent de vindecare a rănilor, pentru orice tăietură, rană, dar și în cazul picioarelor și mâinilor uscate. Răşina este un amestec dens care conține uleiuri volatile şi au rolul de a apăra coniferele de numeroase insecte. Are un efect antimicrobian puternic și previne formarea de bacterii. În medicina populară din întreaga lume și în țara noastră, crema preparată din rășină de molid se folosește în tratarea bolilor ca artrita, abcese, arsuri, răceli, tuberculoză, tuse, diaree și alte tulburări digestive, dureri de cap, dureri de gât, reumatism, pietre, tumori și diferite răni.

Crema poate fi aplicată pe întreg corpul, de mai multe ori pe zi, într-un strat subțire. După aplicare, acesta trebuie ușor frecat în piele. Se recomandă spălarea cu apă caldă a părților corpului ce urmează a fi tratate cu cremă, deoarece crema este mai eficientă pe pielea curată. Pentru un efect mai puternic se recomandă înfășurarea părții tratate cu cremă într-un prosop și folie polivinil.

Unguentul se poate pregăti și din cantități egale de ulei terebentină de zada și vaselină albă, dacă acestea se topesc și se amestecă. Are efect antiseptic.

Semințele conului de molid se cunosc din cele mai vechi timpuri. Semințele de molid conțin substanțe active foarte valoroase. Semințele de molid s-au cules cu mâna din conuri, iar cele cu resturi de semințe, s-au introdus în cuptor, astfel putând fi scoase cu ușurință semințele. Se pot consuma crude, prăjite, măcinate și pot fi conservate foarte bine în miere. Devin ușor râncede. Există foarte multe tipuri de semințe de pin comestibile, în Asia și Italia sunt folosite ca condiment în diferite salate, mâncăruri cu carne. Semințele au fost cunoscute și de către indieni, soldații legiunilor romane, în cultura orientală și de către strămoșii noștri.

PĂDUCELUL (Crataegus monogyna)

Natural Herbs 2016-04-12

Descriere

Păducelul (Crataegus monogyna) este un arbust spinos din familia Rosaceae și subfamilia Maloideae, cu flori albe, parfumate, și fructe mici de culoare roșie cu câte o sămânță mare, și pulpă de culoare galbenă. Frunzele sale sunt profund lobate. Aria de răspândire este mare, fiind o plantă iubitoare de cald. Crește spontan pe marginea drumurilor, deseori sub formă de tufișuri, la marginea pădurilor începând din zona de câmpie și până în cea de munte.

Supranumit ca planta inimii, pe meleagurile noastre păducelul se mai numește și ’’Fructul lui Dumnezeu’’ . Este una dintre cele mai răspândite plante în medicina populară.

Substanțe active

Conține flavonoizi galbeni și incolori, și acizi triterpenici.

Recoltare

Se recoltează fructul păducelului, însă sunt prețioase și frunzele și florile acestei plante. Ramurile înflorite, florile se culeg în lunile mai-iunie, cu o ramură de cca 2 cm lungime. Fructele sunt colectate înainte să ajungă la maturitate, când au deja culoare roșie, dar înainte de a deveni moi (înainte de primele ghețuri). Florile se usucă în spații uscate, aerisite, ferite de razele solare, iar boabele le pun în geantă frigorifică, deoarece astfel se pot sfărâma mai ușor.

Efecte terapeutice:

Au efect calmant, și de ușoară intensitate, astfel pot fi recomandate și ca tratament de lungă durată. Dozele unor medicamente mai puternice pot fi reduse în cazul administrării simultane.

’’Prieten al inimii’’, este cardiotonic, calmant cardiac, are efect antihipertensiv, tratamentul cu ceai poate preveni ateroscleroza, scade nivelul colesterolului.

Se recomandă și persoanelor cu tulburări de somn, în cazul artritei. Îmbunătățește digestia și apetitul (concepția potrivit căreia păducelul poate ajuta la pierderea în greutate este greșită, are doar efect diuretic).

Utilizarea

Ceai medicinal: o linguriță de frunze uscate se opăresc cu 200 ml apă clocotită, după 15 minute se filtrează, și pot fi consumate zilnic câte 3-4 cești de ceai pregătit astfel.

Tinctura se prepară din flori, frunze și fructe.

Legende, mituri

Primele consemnări despre această plantă datează din anul 1305, unde se descrie faptul că s-a utilizat în tratarea unor probleme cardiace și a gutei.

Păducelul se regăsește în multe legende ale popoarelor încă din antichitate. Romanii credeau că păducelul poate proteja împotriva spiritelor malefice, motiv pentru care așezau ramuri de păducel în leagănul sugarilor. Este totodată un simbol al creștinismului, existând legende conform cărora din ramuri de păducel ar fi fost făcută cununa de spini a lui Isus.

Potrivit miturile vechilor germani, păducelul a fost generat de fulgere, și din această cauză ei l-au folosit la rugurile funerare, în speranța de a ajuta sufletele morților să ajungă în cer.

Celții considerau această plantă arborele zeului iernii și al întunericului.

ZMEURUL (Rubus idaeus)

Natural Herbs 2016-04-12

Descriere

Zmeurul (Rubus idaeus), aparține familiei Rosaceae. Zmeurul este un arbust originar din Europa, Asia de Nord și Japonia, care, datorită efectelor benefice ale fructului și frunzelor sale, a fost cunoscut și utilizat încă din Antichitate.

Zmeurul este un arbust cu lăstari târâtori, prevăzuți cu ghimpi drepți asemănători unor ace, tulpinile sale sunt arcuite la vârfuri, simple sau ramificate. Florile sunt mici, albe, cu 5 petale, iar fructele au culoare roșie, fiind gustoase, suculente și aromate, astfel și un fruct de pădure foarte popular. Frunzele sale au marginile zimțate.

În țara noastră este răspândită în regiunile muntoase și de deal, în locul pădurilor tăiate apărând întâi căpșuni, zmeura, iar apoi murele.

Factorii activi

Frunzele conțin substanțe aromatice, acizi organici, vitamina C și tanin. Este bogat în fier, magneziu, fosfor, calciu, potasiu, în vitaminele A, B, C, D și E, astfel este benefic în combaterea anemiei, întărește dantura, unghiile și sistemul osos.

Fructul are un puternic efect antioxidant, și prezintă proprietăți antitumorale.

Recoltarea

Frunzele de zmeur se recoltează la începutul verii, înainte și în perioada de înflorire, și în nici un caz după maturarea fructului, deoarece frunzele recoltate înainte conțin mai multe ingrediente active.

Uscarea se face la umbră, în spații curate și bine aerisite, în strat subțire, fără a fi expuse razelor solare – și se depozitează în pungi de hârtie și saci de pânză.

Efecte terapeutice

Substanțele active din frunzele de zmeur au rolul de adjuvant în tratamentul diabetului, în caz de afecțiuni la rinichi și vezica urinară, și are efect benefic în tratarea gutei.

Având efecte astringente, se folosește din cele mai vechi timpuri în ginecologie, atât în medicina ayurvedică, cât și în cea tradițională.

Datorită efectului tonifiant asupra sistemului reproducător feminin, ajută în cazul prolapsului organelor genitale interne, precum vaginul, uterul și rectul, atenuează incontinența urinară cauzată de slăbirea sfincterului muscular, tratează varicele și problemele intestinale, și ajută și în caz de diaree sau greață.

Efecte ginecologice:
Stimulează ovulația, scurtează ciclul, astfel este util la pubertate, când ciclul menstrual este neregulat, iar mai târziu, ameliorează durerile menstruale din prima parte a ciclului.
2 cești de ceai de zmeur pe zi au efecte benefice asupra concepției, ovulației, îmbunătățește calitatea ovulului.
Ceaiul de zmeur, folosit în combinație cu cel de păpădie este adjuvant la persoanele la care riscul infertilității este cauzat de probleme legate de nivelul insulinei.
Reglează funcționarea miometrului, astfel, se recomandă consumul de câte 1-1 cană ceai din frunze de zmeur timp de 12 săptămâni după ovulație și 2-3 săptămâni înainte și după naștere.

În cazul infecțiilor renale, -urinare se folosește atunci când se necesită un aport mai mare de fluide.

Detoxifierea organismului: este, de asemenea, parte componentă a amestecului de ceai, compus dintr-o parte din frunze de zmeură și frunze de mure și jumătate parte din plante cu efect diuretic.

Gută: jumătate ceai din frunze de zmeură și jumătate ceai din frunze de mure, folosit ca cură timp de 3 săptămâni, după care se ține o pauză și se reia din nou. Reduce nivelurile de acid uric.

Ca ceai fortifiant se recomandă consumul zilnic.

Utilizare

Ceai – peste 1 linguriță de frunze uscate se toarnă o ceașcă de apă clocotită, se lasă la infuzat 8-10 minute, după care se filtrează și se bea.

Detoxifierea pielii, pentru spălare – în caz de acnee, ajutând și consumul de ceai.

Irigații – în caz de scurgeri vaginale albe.

Fructul se prelucrează sub formă de gem, sirop. Zmeura este foarte gustoasă bun și este un puternic antioxidant.

Tulpina – în trecut din tulpina de zmeur s-a preparat supă de o culoare frumos roșiatică, sau, primăvara, cu celelalte plante din jurul casei, s-a pregătit o supă de plante medicinale, ca de exemplu supa de plante medicinale din Joia Sfântă.

Frunzele, mugurii proaspeți de primăvară, se decojesc și se consumă crud, sau se adaugă la salate.

Atenție!

Nu este indicat:
– copiilor mici,
– mamelor care alăptează,
– până în săptămâna 36. de sarcină, deoarece poate duce la pierderea sarcinii,
– și la persoanele predispuse la constipație.

TĂTĂNEASA (Symphytum officinale)

Natural Herbs 2016-04-11

Tătăneasa (Symphytum officinale) face parte din familia Boraginaceae. Crește în locuri umede, la marginea pâraielor, văile râurilor, zăvoaie, șanțuri, preferă solurile argiloase, răspândindu-se din zona de câmpie până în deal. Are un rizom scurt și gros, ramificat cu scoarța neagră, tulpină erectă, înaltă, acoperită pe toată suprafața cu peri aspri, frunzele sunt lungi, alterne, în partea inferioară a tulpinii oval-lanceolate. Florile sunt de culoare roșie-violacee, uneori roz-albă, apoi devin albastre. Tătăneasa înflorește pe timpul verii, în lunile mai-august. Este o plantă perenă, cu o tulpină înaltă de 50-80 cm, a cărei rădăcini fusiforme, cărnoase, în exterior de culoare neagră maronie iar în interior albe spre galben, cleioase și lipicioase la pipăit, groase de 1-2,5 cm cresc adânc înfipte în pământ.

Se înmulțește prin despărțirea tufelor sau prin semințe.

Denumiri populare: tătăneață, buruiana lui Tatin, foaia lui Tatin, foaia tatii, gavăț, lutatină, tatană, rădăcina neagră, iarbă băloasă, barba tatei, tacin, iarbă întăritoare.

Substanțe active

Rădăcina conține o cantitate mare de mucilagii precum și alantoina, alcaloizi, glicoalcaloizi, 8-10% taninuri. Frunzele sale conțin o cantitate considerabilă de taninuri, alcaloizi, precum și o cantitate mare de proteine, glicozide, colină.

Recoltarea

Se recoltează rădăcinile de tătăneasă, pe la sfârșitul toamnei, când frunzele s-au îngălbenit, sau la începutul primăverii, aproape de apariția primilor lăstari. După caz, se folosesc și frunzele , care se recoltează înainte sau în timpul înfloririi. Recoltarea se face pe vreme uscată, se acordă mare atenție ca rădăcinile și frunzele adunate să fie intacte, sănătoase, și să fie separat depozitate. La recoltare se recomandă folosirea de coșuri de răchită, pungi de hârtie, cutii din carton sau plase.

Rădăcinile scoase din pământ se spală bine într-un curent de apă.

Rădăcinile de tătăneasă se usucă în straturi subțiri cât mai repede posibil, în spații unde există o ventilație adecvată. Uscarea este considerată terminată când rădăcinile au devenit rigide și în interior au rămas albe, iar la frunze când culoarea verde a frunzelor își pierd doar o nuanță din culoarea lor.

Efecte terapeutice

Datorită proprietății cicatrizante este folosit în cazul rănilor greu vindecabile, dar și la artrite, dureri reumatice.

Utilizare

Rădăcina de tătăneasă se utilizează în stare proaspătă sau uscată în uz extern, în cel din urmă putând fi și măcinat sub formă de pulbere și folosit la prepararea de unguente, tincturi, comprese. Unguentul de tătăneasă, datorită conținutului de alantoină accelerează procesele de regenerare a celulelor, divizarea celulară și creșterea celulelor noi, regenerarea țesuturilor, și îmbunătățește circulația limfatică.

Unguentul, cataplasma și tinctura de tătăneasă ajută la fracturi, entorse, contuzii, întinderi, reumatism, răni purulente sau leziuni mai profunde, datorită proprietăților lui antiinflamatorii.

Frunzele sunt întrebuințate sub formă proaspătă sau uscată, pregătită mai ales ca ceai, însă și ca băi sau băi de șezut. Acest ceai poate fi administrat în sine sau ca în amestec cu gălbenele în tratarea ulcerului gastric și duodenal. La fel se folosește și ceaiul obținut din rădăcină. Este ingredientul principal, pe lângă gălbenele, al ceaiurilor care ajută la cicatrizarea și calmarea stomacului. Deoarece poate provoca leziuni la nivelul ficatului (conține alcaloizi pirolizidinici, care în cantități mari sunt substanțe toxice) și conține și agenți cancerigeni, consumul acestuia este recomandat doar după consultarea unui medic, dar în nici un caz nu se recomandă consumul lui pe termen lung.

Sub formă de baie este recomandat în probleme reumatice, gută, la deteriorarea discului intervertebral, iar ca baie de șezut pentru varice, sau ca tratament ulterior în caz de fracturi.

La boli ale aparatului respirator se folosește ca ingredient suplimentar cu alte plante, având efect de calmare a tusei. Extractul puternic obținut din rădăcina de tătăneasă se recomandă pentru clătiri ale gurii, în caz de faringită, dureri de gât sau probleme ale cavității bucale.

Din propria experiență: la fiul meu cel mic, la vârsta de jumătate de an s-a diagnosticat dermatită atopică, boală ce rezultă un grad ridicat de inflamație a pielii, care cauzează uscarea pielii și mâncărime. Crema de gălbenele a ameliorat inflamația, însă nu a ajutat la regenerarea completă a pielii și la petele uscate. Dat fiind că tătăneasa ne creștea în curte, am pregătit un unguent din rădăcină de tătăneasă, pe bază de untură de porc. Iarna, amintindu-mi zona unde se află planta, am dezgropat 4 bucăți diferite de rădăcini, le-am spălat bine în apă, le-am periat și le-am tăiat mărunt. Am pus la foc cca 200 g untură de porc, la care am adăugat bucățile mărunte de rădăcină, iar când compoziția s-a încins, am lăsat-o încă 5-6 minute pe foc, după care l-am stins. Am lăsat amestecul la repaus peste noapte, după care l-am încălzit din nou, doar până a devenit lichid, l-am strecurat, am încercat să presez pe cât posibil bucățile de rădăcină, am turnat alifia în recipiente mici și le-am păstrat la frigider.

Am aplicat în fiecare dimineață cremă de gălbenele (preparat acasă) pe pielea copilului, iar când aceasta s-a absorbit, urma unguentul de tătăneasă. După numai două săptămâni se putea observa o îmbunătățire semnificativă. De atunci, îl aplicăm doar ocazional, pe petele mai uscate.

Fiul meu primește și a primit, desigur, pe lângă aplicarea unguentului și tratament homeopat și gemoterapie, însă în timpul acestor tratamente nu s-a ameliorat uscăciunea pielii, până în momentul în care am început să-l tratăm și cu unguent de tătăneasă.

TOPORAȘUL (Viola odorata)

Natural Herbs 2016-04-11

Descriere

Toporașul (Viola odorata) aparține familiei Violaceae, fiind numitorul acestei gen de plante cu flori, care cuprinde aproximativ 400-500 specii răspândite în toată lumea.

Speciile acestei plante se găsesc în toate zonele tropicale și subtropicale, precum și în zonele temperate ale emisferei nordice și sudice – în sud chiar și până la Țara de Foc, Africa de Sud și Noua Zeelandă. Unele specii stabilite în Anzi cresc chiar și la înălțimi de 4600 metri.

Frunzele sunt foarte diverse. Unele specii au frunze ovale, altele foarte largi, dantelate, sub formă de degete sau în formă de inimă. Frunzele speciilor din zonele înalte muntoase sunt lung petiolate cu limbul lat, de forma cordată și cu marginea fin dințată.

Florile sunt solitare cu cinci petale de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie, frumos mirositoare. Pe lângă uleiurile volatile care dau mirosul parfumat al plantei, frunzele și florile de toporași au un bogat conținut în mucilagii. Staminele pot fi foarte diferite. Florile de multe ori nici nu se deschid, în acest caz planta fiind autogamă.

Cele mai multe specii sunt erbacee perene, câțiva arbuști, iar o specie este erbacee anuală sau bienală.

Asemeni celorlalte specii de violete, și acestea sunt polenizate de insecte. Atunci când insectele adunate la nectar strivesc staminele, polenul se lipește pe acestea. Speciile de insecte care sunt atrase de toporași îl definește lungimea pintenului plantei, care poate fi foarte scurt (ca cel al viorelei galbene Viola biflora), sau poate fi foarte lung, ca cel al speciei Viola calcarata.

Substanțe active

Părțile superioare ale toporașului conțin uleiuri volatile, rizomul salicilat de metil, saponide și mucilagii. Planta mai conține tanin, flavonoide, o cantitate mică de ulei volatil (conținând acid salicilic-ester metilic), precum și acid ascorbic.

Legende

Potrivit unui mit antic toporașul, mai exact denumirea sa latină, provine din numele Io. Conform legendei, Zeul grec Zeus s-ar fi îndrăgostit de o tânără fecioară pe nume Io, și temându-se de mânia soției sale, a transformat-o în bovină, menită să pască întotdeauna pe pajiștile pline cu toporași. Astfel a devenit toporașul timp de mai multe secole simbolul fertilității, dar îndeosebi al iubirii.

Dintr-o altă legendă greacă aflăm cum s-au născut aceste flori fragede: sunt rezultatul urmelor picioarelor zeiței primăverii, Persephoné. Dacă ne gândim bine, este logică această presupunere, dat fiind că această plantă înflorește de obicei din martie, cu sosirea propriu-zisă a primăverii. În localitatea Bretagne din Franța se comemorează și în prezent această zi, prin plantarea violetelor în Vinerea Mare.

Fiecare cunoaște zicala „modestă ca violeta”. Aceste plante mici care cresc în păduri, printre arbuști, în grădini, ne ademenesc nu numai prin mirosul și frumusețea lor, ci și prin efectele benefice asupra sănătății noastre, deci modestia se referă doar la aparență.

Denumiri populare: toporaşi, odorea, micsunea, tamaioara, violeta, caltunasi, carligei, floare Domneasca. Se recoltează mugurii de flori, florile și rizomii acestei plante. Principalele substanțe active sunt saponina, flavonoidele, mucelagii.

Recoltarea

Florile și frunzele nu trebuie amestecate; părțile cu tulpini să nu se culeagă cu rădăcina, și nici pe rădăcini nu pot fi lăsate părțile superioare, tulpinile, frunzele și resturile. Rizomul se recoltează în februarie, martie sau toamna. Florile se culeg în perioada înfloririi.

Efecte terapeutice

Toporașii se pot folosi în tratamentul de boli respiratorii, tuse persistente, bronșite, la toate tipurile de boli respiratorii acute și cronice. Ceaiul este util în tratarea isteriei, de tulburări cardiace corelate cu anxietate, insomniei.

Calmează tusea și este un foarte bun expectorant.

În uz extern se folosește la anumite boli ale pielii – de exemplu la piele crăpată sau mameloane crăpate.

Utilizarea

Ceai: 1 linguriță de flori uscate se pun într-o cantitate de cca o ceșcă apă clocotită, și se lasă 10 minute. Porție zilnică: 3 cești.

Decoct: 3 g de rădăcină uscată de toporaș se adaugă la 150 ml apă, și se pune la fiert timp de 3 minute. După jumătate de oră se filtrează, se îndulcește după gust, porția zilnică fiind de 4×1 linguri, timp de 2-3 săptămâni.

Sirop de toporași
100 g flori uscate și 500 g zahăr se amestecă în 300 g apă.

Tinctură
În 250 g alcool se adaugă 10 g de toporași, 10 g cimbrișor, care se filtrează după câteva zile. În cazul bolilor enumerate mai sus se administrează 10-20 picături cu câte 1 cub zahăr.

Violete confiate
Se bate un albuș spumă, apoi se cufundă în spumă petalele una după alta și se presară cu zahăr pudră. Se usucă într-un spațiu cald, apoi se ține într-o sticlă bine sigilată.

Cremă de violete specială
Se fierb 250 ml de frișcă cu 100 g zahăr, la care se adaugă un pumn de petale proaspete. Peste 15 minute se filtrează. În 750 ml de frișcă se amestecă 6 gălbenușuri și încet încet se adaugă în această compoziție frișca de violete. Se fierbe până se obține densitatea dorită, apoi se adaugă 25 g gelatină dizolvată și spuma tare a patru ouă. Se toarnă în pahare și se decorează cu petale.

VÂSCUL ALB (Viscum album L.)

Natural Herbs 2016-04-10

Descriere

Vâscul (Viscum album L.) este o plantă semi-parazită, veșnic verde, originară din Europa, Asia de Nord și Africa de Nord. Cel mai des crește pe măr, păr și plopi. A nu se confunda cu vâscul de stejar (Loranthus europaeus L.), care poate fi identificat datorită culorii sale gălbui-închise. Aceasta din urmă este o foioasă și nu este o plantă medicinală. Vâscul alb crește sferic pe ramurile plantei gazdă, cu un diametru chiar și de 3 metri, înălțimea de maxim 1 metru, iar vârsta ajungând chiar și la 70 de ani. Frunzele cresc opuse, sunt lunguiet-ovale, de culoare galben-verzuie. Florile, care cresc la subsuoara frunzelor și la capătul crengilor între martie și mai, au culoare galbenă. Fructele sunt rotunde, sticloase, de mărimea unui bob de mazăre, având în interior o substanță cleioasă, apar în perioada noiembrie-decembrie. Fructul este toxic pentru om, însă pițigoiul și sturzul de vâsc îl ciugulesc cu plăcere. Fructul are în interior o sămânță uriașă, care nu germinează nici în apă, nici în sol, doar pe crengile copacului. Datorită proprietății sale cleioase, în trecut s-a folosit pentru pregătirea unui clei de prins păsărele și pentru lipici.

Substanțe active

Vâscul conține saponozide triterpenice, colină, acetilcolină, viscotoxină, aminoacizi liberi, substante grase (acizii: oleic, linoleic, palmitic, viscic etc.), zaharuri și săruri minerale. Pectina și viscotoxina în cantități mari sunt toxice, astfel trebuie respectate cu strictețe și nu trebuie depășite dozele zilnice în nici un caz!

Legende
Vâscul este una dintre plantele cunoscute din străvechi. Celții o considerau o plantă sacră, și o tăiau numai cu o seceră de aur, ca rugina să nu înlăture efectul miraculos al acestuia. Sub copac, fecioare țineau mantia albă în care cădea vâscul, care nu trebuia să atingă pământul. Datorită rarității sale, în viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar, fiind recoltat în a cincea zi a anului nou celtic, în ianuarie. Pe războinici i-a făcut invulnerabili, iar vâscul agățat deasupra pătuțului i-a apărat pe nou-născuți de zânele rele care schimbau copii între ei. Dacă fata tânără a pus o crenguță de vâsc sub perna ei în noaptea din Ajunul Crăciunului, îl visa pe soțul hărăzit. Este simbolul eternității și a nemuririi sufletului. Anglo-saxonii asociau puterile vâscului cu legenda zeiței iubirii, iar orice băiat care se întâlnea din întâmplare sub vâsc cu o fată trebuia să o sărute și să rupă apoi o bobiță din tufa respectivă. Acesta este gestul iertării și al iubirii, care a apărut în urma unei legende nordice.

Recoltarea
Se adună frunzele vâscului și ramurile tinere, groase de cel mult 5 mm, din noiembrie până în februarie. Cantitatea de substanțe active este mult influențată de perioada recoltării și de planta gazdă. De exemplu, vâscul cules de pe măr sau păducel este mai eficient în scăderea tensiunii arteriale și eliminator al acidului uric. Recoltarea plantei este extrem de dificilă. Se taie curățat de boabe, iar după tăiere urmează uscarea, un proces lent deoarece pot fi și părți lemnoase în plantă. Dacă uscarea nu se face în încăperi bine aerisite, ferite de lumină, se poate ușor mucegăi.

Să nu adunăm vâsc de pe arțar, tei, nuc, salcie și plop.

Efecte terapeutice

Are o gamă extrem de largă de utilizare. Cel mai des se folosește la hipertensiunea arterială, congestii, arterioscleroză și în reglarea ritmului cardiac. Îmbunătățește permeabilitatea vaselor sanguine, astfel poate fi întrebuințat în tratarea amețelii, vertijului, a varicelor și ajută la concentrare, totodată având și efect diuretic. Calmează hemoragiile intestinale, pulmonare, nazale, deoarece vâscul are proprietăți hemostatice. Poate fi utilizat și în caz de tuse, crize astmatice sau crize de altă natură. Datorită efectului său calmant se recomandă și la prevenirea crizelor epileptice și la dureri de cap. Îmbunătățește sistemul imunitar. Întărește musculatura la nivelul uterului, și crește șansele concepției. În cantități mici scade nivelul de zahăr în sânge, fiind recomandat și diabeticilor.

Utilizare
Ceai de plante: Din vâsc nu se prepară niciodată ceai fierbinte. Peste 3 grame de plante uscate, o cantitate cât o lingură rasă, se toarnă 2,5 dl apă rece distilată sau altă apă fără var, se acoperă, și se lasă la macerat timp de 12 ore. Se recomandă să se lase la macerat peste noapte, să se filtreze dimineața și să se consume rece sau călduț înainte de mese.

În caz de hipertensiune arterială, arterioscleroză se bea câte o cană de dimineața pe stomacul gol. Pentru bolnavii de inimă se recomandă de 1-3 ori pe săptămână, înainte de culcare. În caz de tensiune oscilantă se bea de 2-3 ori pe săptămână, pe stomacul gol. Pentru întărirea musculaturii la nivelul uterului câte o linguriță mică de tinctură de 3 ori pe zi, timp de 4 săptămâni. În scop preventiv este suficient consumul a 2-3 căni de ceai pe lună, preparat și consumat conform descrierii de mai sus. Vâscul este plantă medicinală, însă utilizarea sa necesită o atenție specială.

Vin medicinal: 40 grame de vâsc proaspăt se lasă la macerat într-un litru de vin alb timp de 10 zile, la temperatura camerei. Se filtrează și se bea câte o cană pe zi, împărțită în două etape, înainte de mese. Ca tratament se consumă de 2-3 ori pe an, timp de câte 15 zile fiecare.

Uz extern: În caz de vasoconstricție, de vene varicoase, dureri articulare, se pot aplica comprese calde din frunzele vâscului și din boabele zdrobite.

Cercetări
În tratamentul afecțiunilor maligne, vâscul a fost folosit și de către celebrul medic elvețian Rudolf Steiner (1861-1925). Potrivit celor mai recente studii germane, vâscul are proprietăți citostatice și imunostimulatoare, și inhibă formarea de metastaze.

LEURDA (Allium ursinum)

Natural Herbs 2016-04-04

Descriere

Leurda face parte din familia Liliaceae. Leurda (Allium ursinum) crește în asociații dense, în păduri sau pe câmpii. Este o plantă perenă înaltă de 30-40 cm cu un miros și gust caracteristic de usturoi. Înflorește în aprilie și mai. Leurda are un bulb ovoidal.

Puteți afla mai multe despre leurdă din articolul nostru intitulat Leurda – vestitorul primăverii.

Substanțe active

Planta conține numeroși compuși pe bază de sulf (alicina, ajoena).

Recoltare

În scopuri medicinale se utilizează frunzele fragede și bulbii leurdei. Se colectează în lunile de primăvară. Bulbii se depozitează în condiții asemănătoare cu ale cepei. Frunzele de leurdă se comercializează și în magazine specializate bio. Nu se recoltează după ce planta înflorește. Deoarece este o plantă protejată, de pe o tulpină se pot recolta cel mult două frunze.

Indicații terapeutice

Crește apetitul și îmbunătățește funcționarea sistemului digestiv. Acțiunea lui antihipertensivă și hipolipemiantă sunt bine cunoscute, iar datorită conținutului mare de vitamina C întărește și sistemul imunitar.

Utilizare

În medicina populară, asemeni plantei înrudite cultivate, leurda se utilizează în prevenirea infecțiilor la nivelul căilor respiratorii superioare și la reducerea severității bronșitei, se folosește în echilibrarea florei intestinale, iar datorită proprietății sale de îmbunătățire a sistemului digestiv este utilizat și în tratarea anumitor boli digestive. Primăvara se consumă sub formă proaspătă, ca ingredient al salatelor. În stare congelată își pierde gustul său caracteristic.

Rezultatele clinice umane nu confirmă efectul leurdei de menținere a nivelului de glucoză și de producție a insulinei, însă, cu toate acestea, în cazul bolnavilor cu diabet zaharat care consumă preparate ce conțin extract de leurdă, se recomandă monitorizarea regulată a glicemiei.

Uz extern

Conform unor observații populare, leurda folosită în uz extern pe piele (cataplasme, comprese) are efect benefic în tratarea anumitor infecții fungice. Se recomandă, ca persoanele care au o piele sensibilă s-o utilizeze cu prudență, deoarece după aplicare pot apărea pe piele erupții cutanate, iritații sub formă de roșeață. În astfel de cazuri folosirea leurdei trebuie suspendată. Se recomandă aplicarea doar pe o mică zonă a pielii, și să fie utilizat doar în cazul în care nu apar reacții alergice incomode.

Cercetări

Conform cercetărilor științifice, leurda are efect antihipertensiv, încetinește formarea depunerilor de colesterol pe pereții vaselor de sânge și îmbunătățește circulația la extremități. În condiții de laborator usturoiul și leurda au redus nivelul seric de colesterol în funcție de cantitatea de leurdă consumată, de doza de alicină, ajoena administrată, prin influențarea sintezei colesterolului. Extractele de leurdă obținute cu solvenți organici au redus semnificativ (chiar și cu 40%) sinteza colesterolului. Consumul regulat de leurdă este remediul natural al scăderii nivelului de colesterol și astfel și al prevenirii numeroaselor boli cardiovasculare.

O altă acțiune a leurdei este inhibarea agregării trombocitelor, prevenind formarea de cheaguri. Nu este recomandată administrarea lui cu medicamente anticoagulante din cauza creșterii riscului de sângerare. Din cauza riscului crescut de sângerare nu se poate consuma leurdă înainte de intervenții chirurgicale, iar pacienții care iau anticoagulante, antiinflamatoare nesteroidiene pot consuma regulat leurdă doar sub supraveghere medicală.

SUNĂTOAREA (Hypericum perforatum)

Natural Herbs 2016-02-11

Descriere

Este o plantă perenă, erbacee, care aparține familiei Guttiferae, răspândită cel mai des la marginea pădurilor, în zone de câmpie și până în regiunea subalpină. Sunătoarea (Hypericum perforatum), nativă și în țara noastră este demult cunoscută din medicina populară, iar datorită efectelor sale terapeutice figurează în numeroase farmacopee moderne. Este o plantă perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră și greu de rupt. Pe suprafața tulpinii se observă puncte negre. Frunzele au formă ovală, câte două opuse, și privite în transparență înspre lumină se observă prezența unor puncte negre situate predominant spre marginea frunzelor și a unor puncte străvezii dispuse uniform pe toată suprafața frunzei. Florile sunt grupate în inflorescențe sub formă de corturi, și înfloresc din iunie până în august.

Substanțe active

Conține uleiuri esențiale (0,1%), glicozide de natură flavonică (vopsea galbenă-hiperozid) și un pigment roșu (hipericina) sensibil la lumină. Ingredientele sale active se acumulează în principiu în florile și frunzele plantei.

Recoltare

Se recoltează 20-30 cm din partea superioară, vârfurile înflorite sau îmbobocite, în vreme însorită, uscată, iar uscarea se face la umbră, în locuri bine aerisite.

Efecte terapeutice

În medicina populară, sunătoarea (uleiul de sunătoare) se folosește în tratarea anumitor afecțiuni reumatismale și a unor probleme ale pielii. Planta se folosea și în tratarea gutei, furunculelor și altor plăgi cu puroi, în cazul unor sângerări de suprafață.

Utilizare

Ceai din plante: Ceaiul de sunătoare este un remediu natural în tratarea afecțiunilor sistemului nervos, a depresiei, a tulburărilor de somn, dar se utilizează și în tratarea inflamației pielii, în cazul rănilor care se vindecă mai greu. Are efecte benefice asupra organismului, în caz de ulcer, afecțiuni ale rinichilor sau biliare, precum și în tratarea problemelor gastrointestinale. Este recomandat și în tratarea leziunilor cavității bucale. Este folosit cu succes ca remediu în cazul bolilor ce apar în urma depresiei: dureri de cap frecvente, bătăi cardiace anormale, probleme de respirație, stări depresive cauzate de oboseală: boli grave, în perioada de recuperare după operație. Este benefic și în cazul depresiei premenstruale, precum și la cel legat de menopauză – care apare îndeosebi în stare de nervozitate, anxietate și frică. Însă poate fi și dăunător, deoarece hipericina îi conferă proprietăți fotosensibilizatoare, datorită unui efect fotodinamic, caz în care poate provoca dermatită. Este indicat să fiți precauți în utilizarea lui!

Vinul medicinal: S-a demonstrat și efectul benefic al extractului alcoolic în stimularea funcției hepatice.

30 g de plantă bine mărunțită se macerează în vin alb timp de 10 zile, apoi se ia din această compoziție câte 2-3 linguri de 3 ori pe zi împotriva astmului.

Extract: Extractul apos se folosește în caz de tulburări hepatice și ale vezicii biliare, precum și pentru tratarea ulcerului gastric, ceaiul având efect antiinflamator, antibacterian, ajutând la regenerarea celulelor. Ca extract uleios este utilizat mai ales la ulcere datorită proprietății sale antispastice, gastroprotectoare și a impactului său asupra celulelor epiteliale. Datorită efectului său de reglare a apetitului, se folosește și în preparate de reducere și menținere a greutății corporale sănătoase.

Uz extern: Datorită efectelor sale cicatrizante, antiseptice se folosește de peste 2000 de ani. Extractul uleios este utilizat ca atare sau sub formă de unguent în tratarea rănilor cu vindecare lentă, a ulcelelor și a arsurilor. Datorită proprietăților sale astringente foarte bune pentru piele, este o componentă frecventă a produselor cosmetice, iar datorită hipericinei și a compușilor antibiotici este adecvat în prevenirea infecției ale plăgilor.

Tratamentul cu sunătoare afectează în mod pozitiv modificările stării de dispoziție și crește capacitatea de concentrare.