HERBA

Denumiri populare: isop, cimbru de grădină

Descriere:

Isopul este o plantă perenă din familia labiatelor (Lamiaceae). Rădăcina pătrunde adânc în sol, și este puternic ramificată. Tulpina puternic ramificată la bază, are o înălțime de 50-70 cm. Tulpina este lignificată la bază, și erbacee în partea superioară, de o culoare verzuie. Frunzele de culoare verde închis sunt opuse, lanceolate, cu marginea întreagă. Florile de culoare albastră, albă sau roz, sunt grupate în inflorescențe. Perioada principală de înflorire este în luna iulie. Din punct de vedere al conținutului de substanță activă nu este diferență între soiurile cu inflorescențe de culoare diferită.

Este originar din zona mediteraneană și din Asia de Vest, se cultivă în Europa Centrală și cea Sudică.

Cultivare:

Cel mai bine se dezvoltă pe solurile calcaroase, cu textură medie, care se încălzesc ușor. Isopul se însămânțează la începutul primăverii, în martie sau aprilie, la o adâncime de 1-2 cm. Pentru obținerea de substanță uscată isopul se recoltează de la începutul înfloririi până la perioada principală de înflorire. Se recoltează partea aeriană, evitându-se tulpinile lignifiate. Prezența materialelor lignifiate reduce calitatea substanței active. Pentru obținerea de uleiuri esențiale recoltarea trebuie efectuată în perioada principală de înflorire.

Substanța activă:

În scopuri medicinale se folosesc părțile aeriene ale plantei (Hyssopi herba) și uleiurile esențiale. Partea aeriană a plantei conține cantitate însemnată de ulei esențial (0,3-1%), respectiv flavonoizi, taninuri, substanțe amare și rășini.

Utilizare:

Isopul a fost cunoscut ca plantă medicinală încă din antichitate. În Europa a fost cultivat în grădini începând cu secolul al XVI-lea. Utilizarea în medicină se datorează efectului său expectorant, antiinflamatoric și ușor anticonvulsiv. Isopul se utilizează în amestecurile de ceai pentru ameliorarea tusei, respectiv vindecarea traheitei și astmei. Sunt cunoscute, de asemenea, și efectele sale de a spori pofta de mâncare, respectiv cele hipertensive. Uleiurile esențiale de isop pot provoca convulsii epileptice la o doză mai mare. Este utilizat și pentru condimentarea cărnii și a sosurilor.

Denumiri populare: drăgaică, sânziene, smântânică, închegătoare, floarea lui Sfântul Ion

Descriere:

Sânziana galbenă este o plantă perenă din familia Rubiaceae. Tulpina înaltă, în patru muchii, poate crește la 30-100 cm, iar după înflorire de obicei se culcă pe pământ. Frunzele sunt înguste, alungite, grupate câte 8-12 în jurul unui nod. Florile mici, galben aurii sunt grupate în formațiuni umbeliforme. Perioada de înflorire este în lunile iulie-august. Este o plantă răspândită în toată Europa, dar se întâlnește și în Asia-Mică. Apare frecvent pe solurile uscate, fânețe, păduri de stejar, la margini de drum, dar trăiește și pe solurile aride.

Colectare:

Substanța activă este furnizată de partea aeriană a plantei (Galii veri herba), care poate fi colectată în perioada de înflorire. Se usucă la umbră, în straturi subțiri, în loc bine aerisit. Din 3-4 kg plantă proaspătă se obține 1 kg substanță uscată.

Substanțe active:

Conține flavonoide, în cantități mici glicozide iridoide, tanin, urme de uleiuri esențiale, enzime pentru închegarea laptelui de origine animală, acizi vegetali.

Utilizare:

Are efect ușor sudorific, diuretic, reduce crampele. Datorită efectului său diuretic și sudorific, ceaiul este utilizat în medicina populară împotriva bolilor renale, biliare, cele ale ficatului, respectiv ale căilor respiratorii. La adulți o singură doză poate conține 2-3 lingurițe de substanță uscată mărunțită. Aplicarea sa externă este, de asemenea, cunoscută, ceaiul de sânziene se folosește pentru spălare sau în formă de cataplasmă în vindecarea arsurilor.

Denumiri populare: buruiană de cârtițe, mărăcine, scai albastru, spin vânăt, buruiana zmeului, spin de mucedă, spinul vântului

Descriere:

Scaiul vânăt este o plantă erbacee, care face parte din ordinul Apiales, familia umbeliferelor (Apiaceae). Tulpina rigidă, înaltă de 30-60 cm, se ramifică dens în partea superioară și este de culoare gri deschis sau verde gălbui. Frunzele inferioare sunt întregi, iar cele superioare sunt palmat-sectate, cu lobii dinţaţi. Inflorescențele rotunde de culoare albastră sunt înconjurate de bractee spinoase. Înflorește din iulie până în septembrie.

Se întâlnește în pajiști uscate, pășuni, puste de nisip, este planta caracteristică a solurilor uscate, afânate, care se încălzesc ușor.

Colectarea:

Pentru uz medical pot fi colectate părțile aeriene ale plantei (Eryngii plani herba), în timpul înfloririi, din iulie până în septembrie.

Substanțe active:

Planta conține cantități semnificative de saponine triterpenice, respectiv flavonoide (kempferol și quercetin), acizi polifenolcarboxilici, tanini, carbohidrați, acizi organici și uleiuri esențiale.

Utilizare:

Este o plantă medicinală utilizată din timpuri foarte vechi, efectele sale terapeutice fiind cunoscute încă din antichitate. De asemenea, a fost utilizat frecvent și în medicina populară. Este cunoscut pentru efectele sale antitusive, expectorante, diuretice și antiimflamatorii. Este benefic în cazul tuselor, infecțiilor tractului respirator superior, tusei convulsive, este folosit frecvent în amestecuri de ceai și siropuri.

Denumiri populare: sulfină, sulcină, iarba de piatră, trifoi mare, molotru

Descriere:

Sulfina galbenă este o plantă anuală sau bianuală, care face parte din familia Fabaceae. În rădăcina sulfinei se dezvoltă bacterii fixatoare de azot. Are o tulpină ramificată, care crește de obicei la înălțimea de 30-80 cm, dar poate ajunge și la dimensiuni mai mari. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole obovate în partea inferioară, mai înguste și lanceolate în cea superioară. Florile mici, galbene, dispuse la subțioara frunzelor, formează raceme subțiri și alungite.

Sulfina galbenă este o plantă răspândită în Eurasia, care poate fi întâlnită în asocieri de buruieni de pe terenurile arabile, la marginea drumurilor, pășuni, fiind o specie cu adaptibilitate foarte largă.

Colectarea:

Produsul vegetal utilizat în scopuri terapeutice reprezintă partea aeriană a plantei (Meliloti herba), cu o lungime de cel mult 40 cm, respectiv vârfurile înflorite (Meliloti flos). Planta se recoltează la începutul perioadei de înflorire. Uscarea și depozitarea este corespunzătoare dacă frunzele își păstreză culoarea verde, iar florile rămân de culoare galbenă și își păstrează mirosul aromat de fân proaspăt cosit.

Substanțe active:

Mirosul caracteristic al produsului vegetal uscat se datorează cumarinei și derivaților ei, care se produc în cursul deshidratării. Petalele de flori conțin flavonoide (kempferol și quercetin), acestea fiind responsabile pentru culoarea galbenă.

Utilizare:

Este o plantă medicinală cunoscută din timpuri străvechi, folosită încă din antichitate pentru efectele sale benefice. Are efect antiinflamator, îmbunătățește circulația limfatică și se utilizează pentru tratarea părților edematoase ale corpului. Pentru uz extern este indicat în tratarea vânătăilor, entorselor, luxațiilor. La utilizare produsul vegetal umectat în apă fierbinte se împachetează într-un săculeț de pânză, și se așează pe zona afectată, sau pe membrul rănit se aplică un bandaj din pânza înmuiată în decoct. Decoctul din flori de sulfină este folosit pentru tratarea varicelor și hemoroizilor, sau a edemelor cauzate de tulburările circuitului limfatic. În medicina populară se utilizează ca diuretic, respectiv pentru tratarea tulburărilor digestive. Deoarece conținutul de cumarină este variabil, pentru uz intern se recomandă utilizarea produselor farmaceutice, a căror conținut de substanță activă este determinat cu precizie.

Denumiri populare: coada vacii, coada boului, lumânarea-domnului, lipan

Descriere:

Lumânărica este o plantă bianuală, care aparține familiei Scrophulariaceae. În primul an de vegetație planta dezvoltă o rozetă bazală, formată din frunze lanceolate ascuțite, cu margini dantelate, având o lungime de 20-30 cm. În al doilea an de viață se dezvoltă tulpina de formă pentagonală, de 1,5-2 m înălțime, cu frunze dispuse alternativ. Florile grupate în raceme spiciforme sunt așezate în partea superioară a tulpinii. Florile galbene sunt dispuse individual sau sunt grupate câte 3-5. Înflorește din iunie până în august, florile se deschid dimineața devreme.

Se poate întâlni pe pășuni, pe margini de drumuri, în asocieri de buruieni. Rezistă la secetă și la frig, necesită multă lumină.

Colectarea:

În scop terapeutic se utilizează florile (Verbasci flos), din care trebuie colectate doar petalele. Frunzele (Verbasci folium) conțin de asemenea substanțe active. Florile se recoltează pe timp uscat, în ziua înfloririi, înainte de masă. Este foarte sensibilă la presare. Petalele colectate trebuie uscate la soare sau în uscător artificial, în ziua în care au fost colectate, până pot fi sfărâmate.

Substanțe active:

Principalele substanțe active ale florilor de lumânărică sunt mucilagiile și saponinele. De asemenea, conțin zahăruri, flavonoide și carotenoide.

Utilizare:

Florile speciilor de luminărică sunt folosite pentru efectul calmant, expectorant, emolient, sudorific. Reduce iritația de tuse, se folosește frecvent în amestecurile de ceaiuri expectorante și emoliente. Prezintă efect antiviral și slab antibacterian. Datorită efectului emolient și expectorant, în medicina populară se utilizează frecvent în tratarea răcelii. În industria cosmetică se utilizează în fabricarea șampoanelor pentru îngrijirea părului blond.

Denumiri populare: buruiana-de-perit, buruiana-de-cel-perit, matrice, soparlaiță, ventricea, vindrilică,

Descriere:

Ventrilica este o specie de plante din familia Plantaginaceae, genul Veronica. Genul include aproximativ 250 de specii cunoscute, dintre care aproximativ 30 apar și în țara noastră. Ventrilica este de multe ori înlocuită cu stejerelul (Veronica chamaedrys). Este vorba despre o plantă erbacee perenă. Are un rizom cilindric, târâtor, o tulpină culcată de 15-30 cm lungime, acoperită cu perii ciufulite, formând rădăcini la înălțimea nodurilor. Frunzele alterne, ovate, cu pețiol scurt au margini fin zimțate. Inflorescențele sunt panicule erecte, corola are o culoare albastră deschisă și două stamine proeminente. Florile apar în iunie și se mențin până în august.

Este răspândită în aproape toată Europa, în Asia de Vest și în America de Nord. Preferă solurile proaspete, ușor acide. Crește în păduri, în zonele de desiș, de defrișare, pe pantele dealurilor, marginea șanțurilor, lângă drumuri.

Efectele terapeutice au fost deja cunoscute și de romani, care au folosit planta pentru o gamă largă de probleme medicale. Dacă cineva a vrut să facă un compliment unui prieten sau unui cunoscut, îi spunea că are atât de multe calități precum ventrilica.

Colectarea:

Substanța activă se obține din tulpinile cu frunze (Veronica officinalis herba), care se pot colecta în perioada iunie-august. Se pot colecta și tulpinile stejerelului (Veronica chamaedrys hera), dar substanțele active obținute din cele două specii nu trebuie să fie amestecate. Din 4-5 kg de tulpini proaspăt culese se obține 1 kg de medicament uscat.

Substanțe active:

Planta conține glicozide-iridoid (catalpol, veronicozid), flavonoide, saponine triterpene, taninuri, urme de uleiuri esențiale și acizi organici.

Utilizare:

Este o plantă foarte frecvent utilizată în medicina populară având domenii de aplicare foarte variate. În principal se utilizează pentru tratarea infecțiilor căilor respiratorii superioare, gastroenteritei, problemelor vezicii urinare, problemelor reumatice și inflamației pielii. Este un component popular în ceaiurile purificatoare ale sângelui. Pentru femei este recomandată mai ales pentru ameliorarea simptomelor menopauzei. Apare și în amestecurile expectorante și în ceaiurile împotriva diareii.

Ceai: 3 dl de apă fiartă se toarnă peste 1 linguriță de Veronica officinalis iar amestecul se strecoară după 5 minute de infuzie.

Tinctura: Doi pumni de plante uscate tocate se amestecă într-un litru de alcool de 38-40%, după care se lasă la fermentat într-un loc cald, timp de două săptămâni. Pentru cei care suferă de probleme reumatice sau de gută, se recomandă ca loțiune externă pentru frecție. Este potrivită și pentru uz intern, împotriva bronșitei, caz în care se recomandă câte 15 picături amestecate cu ceai sau apă, de trei ori pe zi.

Amestec de ceai: de obicei se prepară din păpădie, cicoare și ventrilică uscată, în proporție de 2: 2: 1. Din acest amestec se adaugă câte o linguriță cu vârf în 3 dl de apă clocotită și se strecoare după 5 minute. Este eficient împotriva problemelor hepatice și ale splinei.